Prețul fericirii

Oricât de surprinzător ar părea, fericirea costă.

Chiar dacă nu ne cere bani, fericirea are un preț.

Vrea să facem un „sacrificiu”. Uneori e de-a dreptul îngăduitoare, nu ne cere mult. Alteori, ne cere un „sacrificiu” - metaforic vorbind - de dimensiunea celui din legenda Meșterului Manole.

Oare, de câte ori nu ne-am confruntat cu nefericirea?!
Și de câte ori nu ne-am spus, în sinea noastră, că nu vom vom mai ajunge în situații nefericite?!
Și, tocmai pentru că ne-am propus să evităm nefericirea, în loc să căutăm fericirea, am sfârșit prin a fi (din nou) nefericiți!

Primul lucru pe care l-am învățat în raport cu fericirea este că trebuie să mă doară suficient de tare ca să-mi doresc să fiu cu adevărat fericită. Orice durere – repetată și suficient de semnificativă, cât să nu fie trecută cu vederea – are darul de a mă aduce mai aproape de fericire.

Pentru unii, durerea trebuie să fie mai mare, ca să determine o transformare. Pentru alții, este suficient un mic disconfort pentru a face o schimbare. Oricum, cei mai mulți dintre noi ajungem să ne confruntăm de multe ori cu nefericirea înainte de a lua măsuri cu impact.

Repetitivitatea nefericirii este cea care ne împinge tot mai mult către fericire. Și, cum puțini dintre noi suntem atât de fericiți, cât să învățăm doar din experiențele celorlalți, devenim înțelepți: simțim nefericirea pe propria piele pentru a ne mobiliza să căutăm fericirea.

Odată ce am înțeles să nefericirea este catalizatorul fericirii, am început să o privesc cu alți ochi. Am întâmpinat-o cu bunăvoință, am primit-o cu inima deschisă. Și, astfel, nefericirea mi-a devenit călăuză în orice domeniu al vieții în care caut să fiu fericită.

Un alt aspect pe care l-am învățat legat de fericire este factorul atractivitate.

Fericirea ne cere să fim suficient de atrași de ea, astfel încât să găsim voința de a o căuta.

Cu cât atracția față de fericire este mai puternică, cu atât găsim în noi înșine, mult mai ușor, resurse mai însemnate de voință pentru a ajunge să o trăim. Dacă fericirea ar fi polul unui magnet, iar voința, celălalt pol, vom constata că forța de atracție ne trage inevitabil către fericire. Dacă atracția către fericire este suficient de mare, un lucru este cert: nu-i putem rezista.

Dar cine ar vrea să opună rezistență fericirii?!
Cine s-ar împotrivi acestei tendințe naturale a omului spre mai bine?!
Cum bine știm, există și oameni care – din motive numai de ei știute – manifestă o atracție teribilă față de nefericire. În aceste cazuri, apare o așa-numită “erotizare a suferinței”. Și nu mă refer aici doar la relațiile sexuale de natură sado-masochistă, ci la dezvoltarea unei atracții inconștiente față de nefericire, în toate domeniile vieții. Deși în mod conștient, rațional, astfel de oameni își doresc să fie fericiți, constată că tendințele inconștiente către nefericire sunt mai mari. În acest context, se simt copleșiți, neputincioși, victime ale unei forțe inconștiente de dimensiuni colosale, căreia nu i se pot opune. Mentalitatea de victimă este cea care-i subjugă și îi împiedică să-și găsească resursele de voință necesare pentru a schimba nefericirea cu fericirea.
Am întâlnit mulți oameni într-o asemenea situație. Am plâns, pentru unii dintre ei. Pe alții, i-am sprijinit să-și vindece răni ancestrale, zăvorâte ani la rândul în coconul protector al inconștientului. Acest cocon părea că-i protejează, lăsându-i să meargă mai departe. În realitate, nu făcea decât să-i țină pe loc, blocați în mentalitatea victimei. Odată deschis coconul, rana a ieșit la lumină și au avut șansa să o vindece. Și astfel, și-au regăsit atracția către fericire.

Al treilea aspect în ce privește fericirea este încrederea sau credința că o putem trăi. Această convingere ne ajută să descoperim puterea de a trece la acțiune. Credința este cea care ne ajută să mutăm munții din loc. Cu cât avem mai multă încredere, cu atât fericirea ne surâde mai repede.

Dacă știm să găsim mici exemple de momente când am fost fericiți, șansele noastre de a fi din ce în ce mai fericiți cresc simțitor.

Îți aduci amintea ce te-a făcut să zâmbești azi?
Cum te-ai simțit când ai luat primul 10 la școală?
Dar când ai intrat la liceu/facultate?
Și când ți-ai găsit primul loc de muncă?
Ce ai simțit când ai fost promovat?

Răspunzând acestor întrebări, vei descoperi că-ți găsești singur resursele de încredere necesare pentru a face pași mai departe în această călătorie numită "fericire". Vei afla că fericirea îți este mai aproape ca oricând. Că-ți este o stare naturală, pe care doar ai nevoie să știi să o accesezi.

Un alt factor decisiv în atingerea fericirii este claritatea. De-a lungul timpului, am observat că o dorință vagă, insuficient de conturată, mă va face să pierd din vedere fericirea. Așa că, fericirea pare a se îndepărta de mine, precum mirajul căruia îi cade pradă călătorul epuizat de arșița soarelui în deșert. Fericirea ne cere claritate de cristal, astfel încât să știm ce putem schimba în bine și cum ne putem transforma.

Odată ce am priceput că factorul claritate este o cheie în accesarea fericirii, mi-am pus pe hârtie răspunsuri la următoarele întrebări:

Cum arată fericirea mea?
Ce înseamnă pentru mine să fiu fericit/ă?
Cum aș putea acționa să obțin fericirea?
Care sunt valorile mele fundamentale? Sunt ele aliniate cu dorința mea de a fi fericit/ă?
Sunt convingerile mele compatibile cu fericirea ori se află în conflict?
Ce pot aduce eu bun în relația cu mine însumi/însămi?
Ce le pot dărui celorlalți și mă face fericit/ă?
Ce le cer eu celorlalți, ca să consider că sunt fericit/ă?
Ce le pot tolera celorlalți, astfel încât să nu renunț la fericirea mea?
Ce nu pot tolera, nici la mine, nici la cei din jurul meu?
Care sunt limitele toleranței mele? Sau de unde începe nefericirea mea?

Astfel, am ajuns să-mi clarific ce înseamnă pentru mine fericirea și cum o pot obține. În lipsa clarității, fericirea îmi scapă printre degete înainte să o pot atinge, precum chinuitoarea Fata Morgana. Și, oricât de seducătoare s-ar dovedi Fata Morgana, fericirea este mult mai sexy – este reală, palpabilă. O poți atinge, ca apoi să strigi în gura mare, precum visa psalmistul Arghezi: “este!”

Ca să considerăm că merită plătit, "prețul fericirii" ar trebui să fie mai mic decât doza cotidiană de nefericire, voința de a ne mobiliza în direcția fericirii, încrederea că vom reuși și eforturile necesare pentru a obține claritate în privința viitorului dorit.

Fericirea are nevoie de transformarea noastră interioară.
De o transformare în pași mici, pe care să-i putem face, asemenea unui copil care învață să meargă. Altfel, ne putem simți copleșiți și abandonăm călătoria înainte chiar de a face primul pas.

________________________________________________________

Aștept impresiile și comentariile tale.
Te invit să-mi împărtășești din propriile experiențe pentru a descoperi împreună ce ne face mai fericiți.

Care ar fi primul pas pe care îl poți face ca să fii fericit/ă?
La ce anume ai renunța din vechea ta viață ca să fii mai fericit azi?
Ce zici, merită să scoți azi din buzunar…1 leu ca să plătești "prețul fericirii"?
Ce “sacrificiu” ai face pe “altarul fericirii” tale?